Știința – o materie plină de învățături despre lucruri pe care nu le potem ști.

Știința reprezintă sursa clasică din care suntem obișnuiți să sorbim cunoștințe autentice și, la prima vedere, plauzibile despre lumea înconjurătoare și noi înșine. Dar cât de adevărate și ”tari” pot fi argumentele științei în momentul când sunt puse la îndoială? Cum oare Știința să fie cunoaștere, dacă cunoașterea absolută este de neatins?

Imaginați-vă un măr, un măr roșu pronunțat. Oare este corect să credem că mărul este ROȘU? Ce este roșul?

Bănuiesc că reprezintă iubirea, iar uneori dragostea, în mod paradoxal. Ar trebui să producă foame – iată de ce toate lanțurile de fast-food folosesc această culoare în logourile lor. Este roșu, pur și simplu, roșiatic. Un obiect roșu și neted.

Dar cum se face dacă, pur ipotetic, ne-am uita printr-un dispozitiv și am putea vedea roșul ca alt ceva, o cu totul altă culoare. Dați să ne imaginăm că acel roșu al nostru, este o altă culoare pe care altcineva o interpretează ca fiind roșu. Respectiv, mărul nostru poate fi orice culoare … purpuriu, de exemplu. În asemenea caz, purpuriul altuia poate fi roșul nostru. Nu avem cum să știm – înafara acestui dispozitiv unic – cum arată, cu adevărat, roșul altcuiva. Care este de fapt percepția altcuiva despre orice? Cum știm ce este acolo, de fapt?

Cred că este foarte important să facem deosebire între ceea ce par a fi lucrurile și ce sunt. În primul caz – ceea ce par a fi lucrurile – vorbim despre „fenomen”. Iar în celălalt – cum sunt lucrurile, independent de percepție – vorbim despre „nume ”.

Dacă este să vorbim despre Lună, cât de mare pare să fie Luna când o privim?  Cam cât un bănuț, ar zice unii. Dar cunoaștem că ea este mult mai mare, din punct de vedere empiric. În momentul măsurării, aflăm că Luna nu poate fi la fel de mare cât un bănuț. Nu-i așa că Luna pare să fie mai mare la orizont decât pe cer? Sau este doar rezultatul greșelii noastre de percepere? Cred că este rezultatul faptului că sistemul nostru vizual face evaluarea incorect. Între noi, ca observatori și Lună există mai multe obecte imediate, cortexul nostru vizual vede Luna ca fiind mai aroape când, din puct de vedere empiric, este vorba de aceeași distanță ca și atunci când ea se află sus pe cer. Cortextul nostru vizual ne păcălește.

Bine, poate că, la urma urmei, vederea noastră într-adevăr ne înșeală. Dar celelalte simțuri ale noastre lucrează destul de bine, știm asta, nu-i așa? Știm că mărul nostru se simte foarte neted la pipăit. Putem simți o mulțime de obiecte netede … masa, de exemlu. Dar dacă am rivi la suprafața mesei printr-un microscop, vedem o mulțime de șanțuri pe suprafața ei.  Dacă am privi-o printr-un microscop puternic, am descoperi că masa ”netedă” este doar o conglomerație de molecule care sunt, în principal, spațiu. Solidicitatea mesei pe care o putem vedea cu ochiul este nimic mai altceva decât energie și spațiu. Masa pare a fi netedă, dar oare așa este? Care dintre aceste aspecte ne arată masa reală? Sunt o mulțime de exemple de genul dat în jurul nostru. Să analizăm momentul când oamenii își fac vânt cu evantaiele sau cu broșurile în transport sau prin parcuri. Asta îi fac să creadă că se răcoresc, dar, de fapt, energia necesară pentru a face acest lucru îi încălzesc. De asemenea, când oamenii beau cafea: pare că ar trebui să îi încălzească, dar, de fapt, le dilată vasele de sânge, emanând căldură și răcorindu-i. Cred că o parte a problemei stă în limba noastră. Într-un anumit sens ea ne limitează și ne fascinează.

Spunem că mărul nostru este roșu – ca și cum ar exista, cumva, roșeață în măr. Dar noi am descoperit deja o problemă legată de acest lucru. Știm că obiectele nu pot avea culoare, sau nu pot avea o anume culoare. Să ne gândim la un obiect alcătuit din atomi incolori. La rândul lor, mulțimi de atomi sunt incolori. Cu toate acestea, obiectele nu sunt decât mulțimi de atomi. Culoarea, deci, se află în principal în noi înșine. La fel în cazul auzului. Oare lucrurile au sunet? Dar atomii? Obiectele fac ca undele sonore să se comprime, apoi urechea noastră internă transpune aceste compresii în sunete. Sunetul se află în noi. La fel se întâmplă și cu mirosurile, gusturile, senzațiile tactile. Care vreți.

Niște astfel de idei sunt extraordinar de frustrante. Contrazic tot ce ni s-a spus vreodată, ba chiar propria noastră experiență.

Printre altele, ochii noștri nu sunt instrumente pentru văzul a ceea ce de fapt este. Oamenii pot vedea doar o parte extrem de mică din spectrul undelor. Vedem doar de la 400 la 700 nanometri – ceea ce numim „lumină vizibilă”. Dar întregul spectru se desfășoară de la 10-7 până la 104 centimetri. Mai întâi sunt razele gamma, razele X, razele ultraviolete; apoi apare spectrul vizibil, apoi razele infraroșii, microundele și, cele mai mari, undele radio. Există mult mai multe decât putem vedea. Dacă oamenii ar putea să vadă mai mult, ar orbi. Faptul că vederea noastră este oarecum limitată ne permite, de fapt, să vedem. Dacă vederea ne-ar arăta mai mult din ceea ce există, atunci informațiile ne-ar copleși. Sau ne-am obișnui și ne-am adapta. Nu știu…

Ideea este că deseori lucrurile par a fi ceea ce nu sunt cu adevărat. Și deseori, unele noastre simțuri nu sunt dispozitivele necesare pentru determinarea realității. Chiar dacă ele par a fi.

Așadar, nu vrem să ne bazăm pe ele pentru cunoaștere, pe care am venerat-o atât de mult dintotdeauna. Atunci când pretindem că știm ceva, vrem ca acest lucru să însemne ceva mai mult decât oarecum sigur sau posibil. Îl vrem pe este. Vrem cunoaștere. Dar se dovedește că această cunoaștere este imposibilă. Nu o obținem prin simțuri.

Mă gândesc la toate lucrurile pe care oamenii pretind că le învață la școală. Lucruri pe care le-aș putea învăța chiar dacă sunt surd sau orb, dacă nu aș avea deloc simțuri. Aș ști cu siguranță că unu plus unu fac doi. Asta știu cu siguranță. Dar ce sunt numerele? Oare nu se poate ca numerele să nu fie realități, ci doar o altă născocire a imaginației noastre? Sau că unu plus unu fac, la fel de bine, cinci? Pur și simplu, la un moment dat, între noi, am hotărât să spunem că unu plus unu este egal cu doi. Oare câți nori obținem dacă adun doi nori? Rațiunea nu oferă cunoașterea absolută. Altfel, de unde putem să știm cum este roșul? Mi-aș putea imagina cum arată, cineva mi-ar putea povesti despre toate lungimile de undă, sau cum este trandafirul roșu, dar rațiunea de una singură nu va produce cunoaștere absolută. Suntem nevoiți să revenim la inamicul nostru nu tocmai de încredere: simțurile.

Este, oare, o posibilitate să mă înșel în propria mea existență? Oare nu este aceasta cel puțin o posibilitate? Presupun că este, deși nu una dintre clele mai bune. Cercetăm doar perspectivele posibile din care nu suntem siguri de nimic. Și, dacă există un mod prin care ne îndoim de ceva, atunci ne lipsește certitudinea. Iar fără certitudine, la ce mai servește această așa-zisă cunoaștere?

Tot ceea ce poți să știi este că nu știi nimic.

„Știu doar un singur lucru – că nu știu.”   Socrate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s